Fata se transformă în fluture

Oamenii se întind dimineaţa,

Se aruncă asupra cafelei de parcă ea ar conţine doza secretă de fericire,

Un gram de levănţică şi puţin busuioc, după gust,

Apoi dau drumul la radio

Vocea vreunei jurnaliste trezite cu noaptea-n cap anunţă

Obişnuitul „Azi îl veţi întâlni cu siguranţă pe Făt-Frumos,

De aceea e important să vă menţineţi în formă, doamnelor

şi domnilor, se anunţă temperaturi de treizeci şi cinci de grade

şi acum horoscopul: berbec,                   

femeie ucisă de către amant în propria casă”

Să ne luăm, deci, porţia de tragedie live şi astăzi.

Fac repede o cruce, au grija să pornească cu dreptul

Ajung la serviciu, bârfesc, au uitat de deadline,

De-ar veni mai repede pauza aia să-mi fumez ţigara,

Băga-mi-aş, iar am uitat să plătesc factura la lumină

Şi se întorc, într-un târziu, acasă.

Feţele lungi şi transpirate se târăsc până la bucătărie pentru cină

Reuniunea familială e obositoare

Cum a fost ziua ta? Ok.

Şi-a ta? Şi-a mea.

Mami, citeşte-mi o poveste.

Fata se transformă în fluture

Şi zbură departe, departe de aici,

Şi…

Oamenii se întind dimineaţa

…

Pastel?

Să trăim într-un tablou

Până viermii vor ajunge să devoreze rama,

Până se va umple de carii vopseaua,

Până când nu o să mai cunoaştem alte culori în afară de cele ale vreunui  colţ de baracă

Sau poate ale unui câine amuşinând resturile rămase din oasele puse la uscat.

Ale noastre sunt vămile după ce ne hotărâm că nu ne mai pasă

Ale noastre sunt sticlele şi roşiile cu care au aruncat în suprarealişti

Până când au înţeles că pe ei nu lumea asta îi interesa.

Alte tale sunt cu toatele, cheaguri, viscere, dar şi

Câte o durere lombară

Atâta timp cât îmi promiţi că vom locui într-un tablou atunci când,

Atunci când natura moartă nu o să ne dea de ales

Decât un peisaj cu dansuri macabre.

Până la urmă de ce să ne supărăm pe pictor?

El doar îşi face meseria aşa cum ştie şi crede de cuviinţă:

Târâş, sărind într-un picior de hazul nostru

Sau mai cerând vreo amânare de la sentinţă.

Tabloul ăsta o se mi se repeadă într-o zi la gât

Şi de la el mi se va trage moartea.

Şi visarea.

Furia mea nu poate întrece fatidica

Furtună dintr-un pahar cu apă.

E prea mult zgomot

Pentru nimic..

Calendar

Sarcasmul nu îmi iese în zilele de vineri. Dacă stau bine să mă gândesc, multe alte lucruri nu îmi ies, câte unul pentru fiecare zi a săptămânii:

Luni iar nu ştiu unde mi-am lăsat ciorapii, nu de alta, dar duminica îmi place să umblu doar într-un ochi dus de la colanţi.

Marţi cred am bătături în coaste de la degetele pe care ţi le-ai plimbat pe mine luni, în timp ce erai cu un ochi pe ceas şi cu altul departe.

Miercuri te pregăteai să pleci, era prea mare graba ca să înţeleg de ce îmi spuneai că nu o să-mi sune telefonul joi.

Joi nu am găsit niciun motiv să mă întorc pe-o parte, am rămas mai departe în pat, grea de un zâmbet pe care îl visasem.

Vineri am pierdut şirul, m-am întâlnit cu prietenii tăi la metrou la Unirii şi mi-au spus, în timp ce schimbau magistrala, că mi-au crescut prea multe rădăcini în palmă.

Sâmbătă m-am îndoit de tine şi m-am lepădat a treia oară-şi definitiv- de tot ce îmi lăsasei: tricoul nespălat de pe maşina automată cu opt programe diferite (deşi niciodată nu folosisem mai mult de unul) şi discul cu Leonard Cohen.

Duminică…duminică…în ce zi suntem azi?

Unii, alţii…

Unii oameni zâmbesc frumos, unii dau bine în fotografii, iar alţii înjură în trafic.

Unii au părul creţ, alţii stau până târziu în baruri; unii poartă tocuri cui ca să nu îi ajungă privirile răutăcioase.

Alţii au icoanele bătute în cuie deasupra patului ca să se ferească de molii, iar unii sunt pur şi simplu nefericiţi.

Unii citesc, alţii spală vasele prin bodegi, unii au părul numai cârlionţi, alţii visează să fie hidronauţi.

Unii fac prea mult sex, alţii prea puţin, important e că fiecare are treaba lui.

Unii nu beau cafea de dimineaţă, alţii nu beau cafea deloc, unii se îmbată, alţii sunt femei.

Unii cred că le stă bine fumând, alţii au înţepături în inimă de fiecare dată când fumează, important, domn’le, e că lumea asta încă nu a pleznit. De fericire, zici?

Unii dorm neîntorşi, unii nu apucă să doarmă, unii sunt defectivi de plural, iar alţii înoată. Unii sunt graşi, alţii nu, unii plâng, iar alţii plâng doar pe ascuns.

Dar, de cele mai multe ori, şi unii şi alţii stau de acceeaşi parte a mesei şi se miră. Atât: se miră…

Erà

De ce nu vii să îmi mai zgârii măcar puţin cohorta de îngeri păzitori? De ce nu te prefaci că pleci apoi, de ce nu-mi scrii cum o făceai când încă existau pe pământ liote arămii de anonimi?

Lucrurile nu au fost întotdeauna aşa, vaste şi străine: ştiam să ne mângâiem fiecare plăsea a minţii noastre tinere şi nesubjugate de manualele cu poze despre Facerea Lumii.

Trăiam încă în „ce-ar putea să fie”, în poveşti cu rapturi adevărate- damfurile bordelurilor şi legendele seraiurilor turceşti nu ne puteau ajunge. Şi nu aveam gustul acesta ieftin al toropirii pe-o singură gamă de la prea multă amnistie. Eram sinceri când ne întorceam din visare şi iubeam sfârcurile vreunui gând pervers de la atâta sudoare a îmbrăţişărilor.

Nimic nu părea excesiv când îţi ceream să te deghizezi în poveste şi să fii fără de final…

Prisosinţă

               

Că îmi reiau crucile, dar că acum îmi port degetele pieziş, nu mai e o surpriză pentru nimeni. Din toată descântoteca asta, nici tu, nici eu nu înţelegem mai nimic, de aceea ne închinăm cu mâna la gură şi cu faţa întoarsă de la lume. Mă găsesc din nou în acelaşi loc, doar că, de data asta, cioturile nu mai vor să nască versuri. Parcă toate Stările mele s-au adunat la Sfat şi au decis în locul meu toată sortirea cea de pe urmă. Mie, pe locul gol în care m-am aşezat ca să privesc nenorocirea, nu mi-a mai rămas nimic de adăugat. Sunt ca fusul care a înţepat vreo frumoasă adormită şi pe care nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să se facă responsabil de crime.

               

M-am trezit, bunăoară, responsabilă pentru o grămadă de neauzite şi nemaipomenite falduri care curgeau înghiţind maşinile şi parcurile şi lăsând oamenii cu o mimă demnă de teatrul burlesc. Se făcea că devenisem şurubul care nu mai avea unde să fie folosit, culoarea care era lepădată din cadraj, prisosul care nu vrea să fie prisos, dar care trebuie să existe pentru a numi toate lucrurile de care ne dispensăm ca să avem ce arunca. Să spunem nu-i bai şi să ne considerăm îndestulaţi…

                

Priveam cum se aglomerează lucruri suplimentare şi eu eram unul dintre ele; mi se hotărâse eticheta, mi se dăduse numele operaţiunii pe care nu o mai puteam duce la îndeplinire pentru că pământul era deja sătul de mine. Într-un fel, eram şi eu un lucru desăvârşit, dar desăvârşit prin lipsa absolută. Mi-era ruşine să mă apăr, să mă aşez singură în cutia cu „lost and found” sau să sper că bobul de mazăre va ajunge vreodată să dea peste o mină de aur şi să se numească împărat. Nu mi-au stat niciodată în fire arcadele impresionante, lojele centrale sau scenele înalte. Eram mai degrabă pălăria valetului care citea pe ascuns prin poduri. Balamalele lumii nu mă cuprindeau şi s-au hotărât să mă facă de prisos.

Ce contează ce s-a întâmplat cu pensula pictorului, cu nopţile de nesomn, cu tuşele nereuşite? Atâta timp cât avem "skyscrapers", „In a relationship status”, „Most Recent News”, un Dumnezeu personal şi un loc de veci asigurat, ne permitem de prisosul. Mai exact, ne permitem să-l aruncăm igienic la coş.

Mi-au furat la Sfat cuvintele şi tot viitorul, dar ce să fac cu „va urma”, dacă nu ştiu nici măcar prin ce emisferă mi-e trecutul?