Toată lumea s-a chircit dintr-o
dată. Se făcea că era linişte şi că nimeni nu mai scria. Uitaseră toţi cuvintele
şi verbele scăpau de printre gratiile coastelor cu o uşurare a oamenilor
ţintuiţi până nu demult la o petrecere de la care pot pleca, în sfârşit.
Nimeni nu mai vorbea cu nimeni,
atributul nu-şi mai găsea de petrecut pe lângă vreun substantiv, iar tu nu mă
mai ţineai de mână. Se scursese toată
vlaga din toţi porii din toate vietăţile pământului. De jur
împrejur era doar un vâscos lichid amniotic şi se făcuse din nou toamnă.
Mă trezeam anevoie şi simţeam de
fiecare dată aceeaşi placentă caldă. Ştiam astfel că nici azi nu mi te dădusei
bătut: te prinsesei de carnea mea cu forţa spongioasă a unei legături biologice
care creşte în ciuda tuturor legilor naturii – între mine şi tine, în afara şi
înăuntrul meu în acelaşi timp.
Am stat de strajă şi am aşteptat
în fiecare seară ca organul ăsta miraculos şi umed să dispară: i-am cântat,
i-am spus poveşti, i-am descântat poveştile… S-a înfipt de măruntaie, s-a
întins ca o plagă, s-a înfuriat şi s-a întors cu spatele, dar de plecat, nu a
vrut să plece. Îmi aduce aminte de tine din când în când, mereu în momente
nepotrivite: ba când îmi vărsam cafeaua pe rochia nouă, ba când mă striga cineva
pe stradă. Aş vrea să ţi-o pot da înapoi, ca pe toate celelalte lucruri; aş
vrea să o găseşti în cutia poştală cu vreun mesaj dramatic, încât să te
emoţionezi şi să vrei să o păstrezi tu. „Uite,
îţi las ţie custodia tuturor stărilor mele.”
Într-o zi, o să iau cuţitul cel nou
de bucătărie şi o să o retez din carne, cu tot cu carne, chiar dacă se va
desprinde cu bucăţi din venele cave. O să o plâng pentru mult timp, pentru că,
până la urmă, mi-a ţinut de cald în nopţile în care am fost prea laşă ca să
adorm. Vei trăsări puţin, dar îţi promit că o să găseşti şi analgezice în
colet.
Ne vom relua cafeaua de dimineaţă
îmbătaţi de prea puţin somn, dar ne vom nota în calendar să ne mai scriem din
când în când.
----
Altcineva o să aibă nevoie de tine în curând.
