N-am nimic. Sa-ti spun. Dar am atatea de tacut!...

Azi mi-am tradat umbra. Si m-am cocosat sub greutatea tuturor catedralelor pe care nu le-am inaltat la timp. Frica mea a nascut monstri care mi-au calatorit in luntrele lor din piele de om pana in orbite.

Am doar senzatii. Senzatia ca mi se innoada lumile si mi se scufunda talamusul in ceata unui abur de cafea sorbite printre oameni cu jumatate de cap si cu sferturi de inima. Nu-mi revine decat atat cat mint in ziua asta care incepe la ora 12 cu un “Nu vreau sa ma dau jos din pat” si se termina cu “As vrea sa pot dormi”.

Imi da in copt ideea asta pe care nu o numesc de teama sa nu-mi scape. De fapt, mi s-a imbolnavit de peritonita gandul si nu vreau sa-l injumatatesc trecandu-l prin aer si apoi prin gura altora. Cred ca sunt egoista cu necuvintele si poate de-asta nu mai rostesc nimic cu voce tare de fata cu zidurile sau cu manastirile. N-apuc sa le conjug nespusul pana la capat ca ma si trezesc amputata de-o diateza. Mai rau e atunci cand n-am persoana.

In zilele cand nu-mi vorbesti… 

So, "take another little piece of my heart"...

Janis Joplin - Piece Of My Heart

Motto:  “Caci toata viata omului printre semenii sai nu-i nimic altceva decat o lupta pentru a pune stapanire pe urechea altuia.” Milan Kundera

Tu te-ai cam tutuit cu viata prin unghere, nu-i asa? Am impresia ca am prea multi plamani ca sa respir un aer insuficient si o spun cu usurinta cu care ti-as spune ca mi-am pus la uscat pielea in agrafe si am sperat sa nu o mai recunosc ca fiind a mea dupa aceea.

Te-as ruga sa nu parchezi si azi peste sufletul meu. Daca nici atunci cand rasul imi e atat de aproape de nebunie si cand vorbesc piezis despre mine (da, imi e bine, de ce intrebi?) nu ne dam seama ca o data la o mie de taxiuri se-ntampla chiar ca destinatia sa nu mai conteze, cand o sa ajungem sa ne si odihnim putin?

Mi-e dor sa insir cuvinte care incep cu A si sa-mi treaca prin cap numai Artere, Astenii, Atentate si Atentie! Avem Arcadii. Aviz Amatorilor.

Cred ca stim amandoi ca septembrie nu imi vine manusa…

Gabarit redus

Fii simplu cu mine. Acum cand imi cotrobaie soareci pe la mansarda si am si podul ocupat de atatea vietati cu memorie prodigioasa, nu vreau sa imi vorbesti despre dezintegrarea noastra in mamuti si apoi inapoi in pietre.

Osmoza

Daca tot imi intind gatul a nedumerire, macar sa fac si o bioscopie, un calcul al tuturor lucrurilor care imi cotrobaie laborios prin minte la 6 dimineata. In loc sa imi beau cafeaua, imi beau inca un rasarit pe care il prind pe jumatate, cu un ochi in soare si unul in mine. Nu stiu unde e estul.

Am visat dinamita si un fluture legat la ochi care incerca sa dezamorseze lumea. Nu ne intereseaza crima. Si nici vinovatul nu e cel pe care il cautam. Amorsa nu provine de la vreun scancet de om care priveste cerul si isi da seama dintr-o data ca pamantul e singura lui optiune. Drama ramane intre propriile cearsafuri.

Am citit deunazi ca exista un exercitiu in psihologie care ajuta la eliminarea amintirilor prea dureroase in cazul anumitor traume printr-o solutie care suna ingenios. Pacientului i se spune sa adune lucruri care ii aduc aminte de persoana de care vor sa uite si sa le care peste tot cu el. Astfel, greutatea psihologica ar fi dublata de cea fizica si, la un moment dat, pacientul ar realiza ce bagaj imens si inutil reprezinta toate amintirile care nu il lasa sa isi continue viata intr-un ritm obisnuit. Totusi, nu am putut sa nu ma intreb imediat ce facem cu lucrurile necuantificabile care ne aduc aminte unii de altii in cele mai nepotrivite momente? Mereu am afirmat ca am obiceiul de a-mi inchide oamenii intr-o melodie. Cum o sa imi car in spate franturi de melodii, o anumita boare care se simte doar in zilele de octombrie sau culorile pe care mi le inchipui cateodata cand ma uit la nori? Daca le-as transforma in cozi de matura, licheni sau tomberoane, poate ca as refuza sa le fiu Sisif. Dar eu nu vreau sa-mi uit amurgurile petrecute la mansarda altor suflete.

Sa te bag putin in clor si sa sper ca te pot reutiliza? Imi e gandul prea chircit de la atata fum pe care l-am inhalat prin dura-mater.

 Pacat ca nu ne putem aduce aminte de noi chiar cand ne aflam unii langa ceilalti.