Daca tot imi intind gatul a nedumerire, macar sa fac si o bioscopie, un calcul al tuturor lucrurilor care imi cotrobaie laborios prin minte la 6 dimineata. In loc sa imi beau cafeaua, imi beau inca un rasarit pe care il prind pe jumatate, cu un ochi in soare si unul in mine. Nu stiu unde e estul.
Am visat dinamita si un fluture legat la ochi care incerca sa dezamorseze lumea. Nu ne intereseaza crima. Si nici vinovatul nu e cel pe care il cautam. Amorsa nu provine de la vreun scancet de om care priveste cerul si isi da seama dintr-o data ca pamantul e singura lui optiune. Drama ramane intre propriile cearsafuri.
Am citit deunazi ca exista un exercitiu in psihologie care ajuta la eliminarea amintirilor prea dureroase in cazul anumitor traume printr-o solutie care suna ingenios. Pacientului i se spune sa adune lucruri care ii aduc aminte de persoana de care vor sa uite si sa le care peste tot cu el. Astfel, greutatea psihologica ar fi dublata de cea fizica si, la un moment dat, pacientul ar realiza ce bagaj imens si inutil reprezinta toate amintirile care nu il lasa sa isi continue viata intr-un ritm obisnuit. Totusi, nu am putut sa nu ma intreb imediat ce facem cu lucrurile necuantificabile care ne aduc aminte unii de altii in cele mai nepotrivite momente? Mereu am afirmat ca am obiceiul de a-mi inchide oamenii intr-o melodie. Cum o sa imi car in spate franturi de melodii, o anumita boare care se simte doar in zilele de octombrie sau culorile pe care mi le inchipui cateodata cand ma uit la nori? Daca le-as transforma in cozi de matura, licheni sau tomberoane, poate ca as refuza sa le fiu Sisif. Dar eu nu vreau sa-mi uit amurgurile petrecute la mansarda altor suflete.
Sa te bag putin in clor si sa sper ca te pot reutiliza? Imi e gandul prea chircit de la atata fum pe care l-am inhalat prin dura-mater.
Pacat ca nu ne putem aduce aminte de noi chiar cand ne aflam unii langa ceilalti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu